Poveste de suflet cu Beatriz si Roger

Poveste de suflet cu Beatriz si Roger

Va prezentam povestea lui Beatriz, spusa chiar de ea. O poveste emotionanta. intr-o lume prea avida de partea materiala (si trecatoare) a vietii.
„Eu am avut cancer in 2011 si 2012, perioada in care am descoperit o fundatie care se numeste Make a Wish Foundation. Ei incearca sa le faca viata mai frumoasa copiilor si adolescentilor care sufera de boli care le pun viata in pericol, indeplinindu-le o dorinta. Mi-am pus si eu o dorinta in 2012, iar ea era sa-l intalnesc pe Roger Federer. Am asteptat mai mult de un an, si nu-mi trecea prin cap ca vor putea sa imi indeplineasca aceasta dorinta (puteai sa-ti alegi si doua dorinte de „rezerva”, in cazul in care prima nu era posibila), dat fiind ca Roger are un program atat de incarcat si deja trecuse mult timp. In iunie, mi s-a spus ca ESPN pregateste un material despre tenisul in scoli si ca vor veni sa filmeze si cu echipa liceului meu. Asa ca m-am dus la actiunea respectiva si am facut lucrurile obisnuite, ne-am antrenat, iar la final ne-au spus ca urmeaza cel mai important moment al zilei, un fel de test despre cunostintele fiecaruia dintre noi in ce priveste tenisul. Ne-au dat cate un iPad, sa urmarim un material, si era vorba despre mingea de meci de la Wimbledon 2012, ceea ce deja ma facuse tare bucuroasa. Cand, in clipul respectiv, Roger cade la pamant dupa victoria cu Murray, materialul s-a intrerupt brusc, iar in cadrul urmator, fara nicio trecere, apare chiar Roger, intr-un fel de home-made video, si spune: Buna, Beatriz! Am auzit ca esti un mare fan al meu, asa ca te invit pe tine si familia ta sa veniti sa ma vedeti jucand la Wimbledon. Fugi si fa-ti bagajele, sa ai un zbor linistit si ne vedem acolo!!!
Evident ca m-am panicat din cale afara, nu-mi venea sa cred. Tot ce puteam sa spun era ‘Oh my God, Roger Federer imi stie si imi pronunta numele!’ Toate astea s-au intamplat intr-o zi de luni, iar zborul meu catre Londra (eu traiesc in State) era joia – nici n-am avut timp sa realizez prea bine ce se intampla. Dar apoi am aflat ca, de fapt, ESPN facea un material despre dorinta mea, care o sa intre pe post in august. In fine, si ajungem la Londra si chiar a doua zi l-am intalnit! Intai am mers la Nike, locul de unde jucatorii isi iau echipamentul si toate cele, si mi-au dat o multime de bunatati, toate albe, ca era Wimbledon, deh. Apoi am mers la All England Club unde urma sa-l intalnesc. Asteptam acolo unde jucatorii isi petrec timpul, mananca si stau impreuna. Insa tipul de la ESPN mi-a spus ca s-ar putea sa nu-l mai pot vedea in acea zi, pentru ca programul se tot schimba din diverse motive. Asa ca nu ma mai asteptam la nimic, stateam acolo si ma uitam la cineva antrenandu-se, cand cineva imi striga numele. M-am intors si era INSUSI ROGER FEDERER! Vine la mine, ma ia in brate si ma pupa pe obraji, apoi se aseaza langa mine si incepe sa vorbeasca foarte natural. Faceam eforturi mari sa nu ma pierd cu firea, eram complet panicata, heh. Am vorbit pret de un sfert de ora (iar ulterior mi s-a spus ca nu asta era planul, ca el trebuia doar sa vina si sa ma salute si atat, apoi sa plece la antrenament, dar el a stat atat de mult cu mine si am vorbit!).
Dupa toata discutia, el s-a dus la antrenament, dar mi-a spus inainte de a pleca sa ma duc sa ma schimb, deoarece o sa ma invite sa ii urmaresc antrenamentul, iar dupa ce se termina, poate vom schimba cateva mingi. Mi-a spus ca va trimite pe cineva sa ma aduca pe teren, intrucat nimeni n-are voie sa intre pe teren, in afara jucatorilor si antrenorilor. Asa ca m-am schimbat si asteptam din nou acolo, cand aud iar pe cineva strigandu-mi numele si, incredibil, era Paul Annacone. Nu-mi venea sa cred: deci Roger l-a trimis pe Paul Annacone sa ma aduca pe mine, cam cum vine asta! Asa ca am intrat pe teren, si mi-au fost prezentati Severin (n.r. Luthi, co-antrenorul lui Federer) si Stephane (n.r. Vivier, trainerul lui Federer) si am inceput sa privesc antrenamentul lui Fed cu Hewitt (alte !!!). Dupa ce s-a terminat antrenamentul, mi-a spus ca putem sa dam cateva schimburi, moment in care Severin zice: Dar n-are racheta, la care Roger, prompt: Pai poate sa foloseasca una de-a mea. Asa ca merge pe banca si imi da una dintre rachetele lui Wilson ca sa joc tenis cu el. Eram foarte speriata, nu e ca si cum sunt extraordinara la tenis, joc destul de bine, dar nimic iesit din comun. Si chiar daca as fi fost extraordinara, era insusi Roger Federer (n.r. textul original, mult mai savuros: it was the freaking Roger Federer!) cel cu care jucam. Dar Paul si Roger mi-au zis sa stau linistita, sa nu ma sperii. Era asa de dragut cu mine! Asa ca am lovit pentru o vreme, apoi mi-a zis sa urc la fileu, sa exersam voleul. Paul mi-a spus sa nu ma las impresionata de Federer la fileu, pentru ca totul e doar presiune, nu e chiar atat de bun… Apoi a servit, si, Doamne, cat de repede mi s-a parut ca vine mingea, si nici macar nu a servit full-power. Dupa toate astea, ne-am salutat la fileu si m-a pupat iar. Apoi am iesit impreuna si am mers pe alt teren, unde urma sa se mai antreneze in continuare cu Hewitt. Am urmarit si al doilea antrenament, dupa care Roger vine la mine si-mi zice: Cam asa arata o zi pentru mine. Am mai vorbit diverse, apoi imi zice „ne vedem duminica! (era vineri)”. In gandul meu, Doamne, nu imi vine sa cred, deci o sa-l vad din nou?
Duminica, echipa ESPN mi-a spus ca o sa fac un fel de tur al complexului de la Wimbledon. Eram foarte bucuroasa, desi mai facusem unul cand am venit la Londra in vacanta. Dar cand asteptam sa incepem turul, mi se spune ca insotitorii mei vor fi Roger Federer si Chairman-ul Wimbledon! Deja nu mai stiam ce sa mai zic. Asa ca m-au plimbat prin tot complexul, am mers inclusiv pe drumul pe care il fac jucatorii dinspre vestiare spre Centre Court, apoi am intrat chiar pe Centre Court, cu Roger si omul numarul 1 din structura Wimbledon pe post de ghizii mei personali. Cand am plecat de pe Central, mi s-a spus ca Roger trebuie sa plece un pic mai devreme, pentru ca are conferinta de presa, dar inainte de a pleca, l-a rugat pe insusi responsabilul de terenuri de la Wimbledon sa ma lase pe teren. Cu alte cuvinte, am calcat chiar pe iarba de pe Central, gratie lui Roger. In timp ce ma plimbam, managerul lui Fed o intreaba pe fata de la ESPN daca suntem gata, pentru ca Roger asteapta dupa mine ca sa-si inceapa conferinta de presa (!!!). Surprizele nu mai conteneau. OMG, he is perfect! Asa ca am mers si la conferinta de presa, am vazut totul, iar la final, Roger vine si-mi zice: „Ti-a placut cum ma mananca presa de viu?” A fost atat de amuzant si de simpatic.
Dupa toate astea, oamenii de la ESPN m-au dus la Players Lounge, unde Roger urma sa semneze cateva materiale promotionale pentru mine dupa ce termina cu interviurile (avea o groaza programate) si dupa ce primea un premiu (stiti voi, lucruri obisnuite la el). A fost grozav cat am asteptat, pentru ca am vazut atat de multi alti jucatori. Tsonga a venit sa ceara un scaun de la masa noastra. I-am vazut pe Murray, pe Rafa, pe Haas, pe Ferrer, pe Benneteau, pe Tipsarevic, pe Serena, pe Wozniacki, pe Radwanska, pe Lisicki si multi altii. Erau atat de aproape cu totii, parca eram intr-un rai al tenisului. Intre timp, Roger a terminat cu interviurile si a venit la masa cu noi. Aveam atatea lucruri pe care le adusesem ca sa le semneze, dar mi-am dat seama ca e ocupat, asa ca nu i-am dat decat patru poze (cate una pentru fiecare din familia mea), 4 hartii albe si geanta mea de tenis. Incredibil, dar chiar a scris cate un mesaj pe fiecare dintre ele. Iar pe a mea a scris mai mult, inclusiv un Happy Birthday! (Nu v-am spus: implineam 18 ani) Cand a terminat, m-a intrebat: Astea-s toate? Am zis Da, dar nu m-a crezut: „Esti sigura? Sa nu-ti fie rusine sa-mi zici daca mai ai”. Era incredibil de bun cu mine, incredibil. Asa ca i-am dat restul lucrurilor, si stateam acolo si semna, radeam si vorbeam. Dar managerul lui le-a spus celor de la ESPN ca Fed trebuia sa mearga sa serveasca pranzul, iar Roger probabil ca stia asta, dar ar fi stat acolo cat mai mult, doar ca sa vorbim. Sigur ar mai fi stat, dar cei de la ESPN au inceput sa dea semne sa inchidem pana nu se supara managerul lui pe ei. Asa ca Fed s-a dus si a imbratisat-o pe mama, apoi pe tata si pe sora mea, si apoi a venit randul meu. Mi-a spus ca stie povestea mea, stie ca am trecut prin atat de multe lucruri rele si mi-a dat o imbratisare atat de stransa incat am inceput sa plang, pur si simplu, pe umarul lui. Era atat de induiosat! Apoi i-am dat drumul, inca mai suspinam, m-am intors catre el si mi s-a parut ca si el lacrima. I-am multumit mult pentru tot, apoi a plecat”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*